Cum se fac slujbele în Athos. Liturghia la Simonos Petras

După ce am prezentat modul în care simonopetriţii împart zilele liturgice, apoi rânduiala laudelor zilnice, vă prezint o descriere sumară a Liturghiei simonopetrite, care în general se slujeşte la fel în mai tot Athosul. Voi prezenta doar diferenţele mai evidente. 

Începutul Liturghiei este ca de obicei, după Otpustul de la Ceasul I, iar dacă se slujeşte cu diacon, acesta va spune toate ecteniile din faţa Sfintelor Uşi, numai că va sta cu spatele spre strana stângă (la 45 de grade faţă de catapeteasmă şi respectiv faţă de Sfintele Uşi), fiind orientat cu faţa spre icoana Mântuitorului. Orarul este ridicat la prima cerere şi se coboară la ultima cerere a fiecărei ectenii, fără ca diaconul să-şi facă semnul crucii la fiecare cerere. Pare o lipstă de evlavie, dar e o sobrietatea uluitoare.

Ca şi la Laude, în timpul Liturghiei preotul nu trebuie să închidă sau să deschidă perdeaua şi Sfintele  Uşi, pentru că toate astea le face paraclisierul. La Antifonul III (la Simonos Petras – Fericirile), abia când se ajunge la „Slavă…” se începe ieşirea şi tot atunci se deschid Sfintele Uşi.

Apostolul este precedat de prochimen, dar nu şi de „Pace tuturor!”, ci se începe aşa: „Prochimenul apostolului: Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi (de exemplu)” şi mai departe. În zilele de rând prochmenul se citeşte împreună cu stihul, iar în duminici şi sărbători se cântă. La sfârşitul Apostolului citeţul merge în faţa Sfintelor Uşi şi primeşte de acolo binecuvântare de la preotul slujitor, apoi se retrage în stasidia sa (iar în duminici şi sărbători continuă de acolo cu stihurile de la „Aliluia”), iar preotul citeşte după obicei Evanghelia. La slujba cu diacon, dialogul dintre preot şi diacon: „Binecuvintează pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist (N)” şi „Dumnezeu, pentru rugăciunile…” se spune tot timpul încet, în timpul când Evanghelia este dată diaconului spre citire, şi nu în auzul tuturor. Chiar mi se pare corectă această practică, nemaivorbind de faptul că aşa se făcea şi în vechime.

La Vatoped am văzut o chestiune mai specială la ectenia întreită (atât la Liturghie, cât şi la Vecernie). La cererea  „Încă ne rugăm pentru fericiţii şi dea pururea pomeniţii…” se pomenesc monahii şi apropiaţii mănăstirii care au adormit recent, până la împlinirea celor 40 de zile, iar la cererea următoare: „Încă ne rugăm petru mila…” se pomenesc monahii care stau la pat sau care sunt trimişi la vreo slujire în afara mănăstirii. Ectenie pentru cei adormiţi grecii nu pun niciodată în cadrul Liturghiei, întrucât această e o practică rusească relativ nouă, preluată şi de români.

La Simonos Petras, nu se suprimă ectenia pentru catehumeni, dar aceasta este reformulată, începând direct cu „Să ne rugăm pentru cei chemaţi Domnului” şi fără „Cei chemaţi, capetele voastre Domnulu să le plecaţi”. Mi s-a spus că le-ar scoate de tot (aşa cum fac pe la metoace şi schituri), dar se tem că vor fi criticaţi de ceilalţi athoniţi.

În timpul Heruvicului preotul citeşte rugăciunea „Nimeni din cei legaţi…”, apoi, dacă este singur (sau şi cu diacon), spune o singură dată „Noi, care pe Heruvimi…” şi numai dacă sunt trei sau mai mulţi preoţi, imnul este zis de trei ori ca la noi, dar nu cu mâinile ridicate, ci strânse cruciş la piept. În zilele de rând cădirea este foarte simplă, fără ca preotul să ajungă în mijlocul bisericii, ci stând pe solee (un semicerc mai înalt, dar foarte mic, din faţa Sfintelor Uşi) cădeşte icoanele catapetesmei şi spre cei prezenţi în biserică, iar dacă este duminică sau sărbătoare, cădirea e făcută ca de obicei, prin mijlocul bisericii.

La Intrarea (Vohodul) Mare, indiferent de numărul clericilor, diaconul sau, dacă nu este, preotul, spune doar „Pe voi pe toţi…” şi numai la marile Praznice se spun şi alte 3-4 pomeniri, dar nu foarte multe şi aproape în formă liberă. La o slujbă când s-a făcut o tundere în monahism (după Intrarea Mică), a fost pomenit şi noul monah.

La începutul Anaforalei am aflat o practică greşită, lucru recunosc chiar de simonopetriţi, dar o fac pentru a nu se deosebi de ceilalţi greci. Întrucât la cuvintele „Să mulţumim Domnului” se răspunde doar cu cuvintele „Vrednic şi drept [este]”, fără cuvintele de mai departe („…este a ne închina…”), preotul nu reuşeşte să spună în taină prima parte a Anaforalei, iar revenirea la practica citirii cu voce tare a Anaforalei nu este dorită şi acceptată de toţi. De aceea, ca şi în cea mai mare parte a Greciei, o parte a rugăciunii se spune în partea a doua a Crezului, apoi se spune dialogul preanaforal (în zilele de rând cu Sfintele Uşi închise), iar după cuvintele „Să mulţumim Domnului” se continuă de la cuvintele „…Mulţumim Ţie şi pentru liturghia aceasta…”. Când am slujit acolo (cu un diacon simonopetrit) chiar am încercat treaba asta, deşi puteam să o fac pe prostul şi să zic cum ştiu eu, dar am vrut să văd cât de comod şi de mai ales dacă e posibil să mai percepi unitatea Anaforalei citind aşa, şi am văzut că nu prea merge.

Toţi grecii, inclusiv athoniţii nu au la epicleză troparul Ceasului al III-lea şi consideră rostirea lui o mare greşeală.

Dacă se slujeşte în sobor, cuvintele „Întâi pomeneşte Doamne…” se spun de toţi preoţii odată (în cor). La aceste cuvinte tot timpul se răspunde cu „Doamne miluieşte” (o dată) şi nu cu „Şi pe toţi şi pe toate”, care a rămas în textul nostru de la dipticile diaconeşti. La Dochiariu am văzut că după „Doamne miluieşte”, diaconul adaugă: „Pomeneşte, Doamne, şi pe cei pe care-i are fiecare în cuget şi pe toţi şi pe toate”, iar strana repete „Şi pe toţi şi pe toate” – exact aşa cum era în vechime. Când nu este diacon, această pomenire generală este suprimată, pentru că şi în vechime citirea dipticelor era o prerogativă a diaconului.  

După Anafora se pun doar primele cereri („Pe toţi sfinţii…” până la „Apără mânuieşte…”, apoi direct „Unimea credinţei…”), iar ectenia cererilor se lasă, pe motiv că a fost pusă deja înainte de Crez. Această practică vine ca o concluzie subiectivă a prof. Ioannis Foundoulis, pentru că cei mai mulţi liturgişti consideră că e mai corect să se pună a doua ectenie a ceririlor, cea înainte de „Tatăl nostru” şi se poate lăsa prima, cea înainte de Crez.

La chinonic avem mai multe elemente specifice, legate şi de numărul mare a celor care se împărtăşesc în biserică, mai ales că şi clericii care nu slujesc (cu excepţia stareţului) sunt împărtăşiţi tot cu linguriţa, ca şi monahii sau laicii. De aceea, în Potir se pune doar o mică parte din părticica IC, iar clericii slujitori se împărtăşesc cu restul ei, urmând ca restul Agneţului (XC, NI, KA şi dacă a mai rămas ceva din IC) să fie tăiat bucăţele mici pentru împărtăşire. Rugăciunea „Cinei Tale…” şi celelalte se spun de diacon (sau preot, dacă nu este diacon) înainte de a lua cineva Sf. Trup în mână, apoi trec toţi slujitorii pe rând şi iau o părticică din Sf. Trup şi mergând mai departe prin faţa Sfintei Mese, sorbesc o singură dată din Potir. Când se iese cu Potirul între Sfintele Uşi, nu se mai zice rugăciunea „Cine Tale…” şi celelalte, ci imediat după „Cu frică de Dumnezeu…” se începe împărtăşirea cu formula: „Trupul şi Sângele lui Hristos”, la care cel ce se împărtăşeşte răspunde: „Amin”. Prim urmare, numele celor care se împărtăşesc nu se spune, iar împărtăşirea decurge destul de repede, chiar dacă sunt foarte mulţi. Fiecare din cei care s-au împărtăşit ia anafură/antidoron, dar nu şi aghiazmă sau vin.

La ectenia de mulţumire, după cererea „Drepţi primind…” se răspunde cu „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie”, iar după celelalte ca de obicei. Rugăciunea de după Amvon se spune în faţa icoanei Mântuitorului de la catapeteasmă, apoi urmează Otpustul după obicei şi împărţirea anafurei de către protos din mijlocul biserici (sub candelabru). La strană se citesc rugăciunile de mulţumire apoi se mai face un mic Otpust.