Highslide for Wordpress Plugin

Sfântul Grigore Palama la 650 de ani (1359-2009)

Cel mai de seamă reprezentant al mişcării isihaste, cel care a dat o fundamentare teologică a experienţei isihaste a întâlnirii cu Hristos în lumină, prin rugăciunea inimii, este Sfântul Grigorie Palama (1296-1359).Acesta s-a născut la 1296, la Constantinopol, din părinţi evlavioşi. Tatăl, său, Constantin, membru în Senat şi consilier intim al împăratului Andronic II Paleologul (1282-1328) s-a îngrijit să-i dea o educaţie aleasă. Încă din adolescentă a intrat în legătură cu monahii, ducând o viată de asceză. Cel mai bun îndrumător i-a fost Teolipt, ajuns apoi mitropolit al Filadelfiei, cel care l-a introdus în disciplina trezviei şi rugăciunii mintii.

La 1318 pleacă cu doi fraţi ai săi la Athos, după ce mama şi surorile sale intrau într-o mănăstire din Constantinopol, devenind ucenic al bătrânului monah de la Vatoped, în 1321 când acesta din urmă a murit, Grigorie s-a mutat la Lavra Sfântului Antonie, continuând viata ascetică, în 1324 se retrage la Glosia unde era un grup de isihaşti, condus de Grigore. Incursiunile turcilor îl determină în 1326 să vină cu 12 ucenici la Tesalonic. Aici este hirotonit preot, retrăgându-se la un schit, lângă Bereoa, dar în 1331, datorită incursiunilor sârbilor revine la Athos la schitul Sfântului Sava de lângă Marea Lavră. Continuă să scrie şi să predice. Aici îi ajunge vestea apariţiei lui Varlaam de Calabria care, ca să câştige simpatia ortodocşilor cel bănuiau de catolicism, a scris mai multe tratate despre purcederea Sfântul Duh, cuprinzând faza ortodoxă despre un singur principiu în Sfânta Treime, dar, relativizând diferenţa între catolici şi ortodocşi, susţinea că Tatăl şi Fiul comunică atât de strâns în cât nu se poate nega participarea Fiului la actul prin care Tatăl purcede pe Sfântul Duh.

A) Prima fază a disputei palamite. Sfântul Grigore Palama scrie două tratate despre purcederea Sfântului Duh în 1335, în care respinge relativismul lui Varlaam, adică metoda lui dialectică, care voia să împace cele două poziţii, şi apăra metoda demonstrativă, afirmând că în Sfânta Scriptură şi în doctrina Sfinţilor Părinţi avem dovezi clare pentru învăţătura ortodoxă a purcederii Sfântului Duh de la Tatăl.

În 1336-1337 scrie două scrisori către Achindinos şi către Varlaam abordând aceleai probleme:
În 1337 Varlaam scrie trei tratate împotriva isihaştilor şi anume:

a) Despre ştiinţă sau despre dobândirea înţelepciunii;
b) Despre rugăciune sau despre desăvârşirea omenească;
c) Despre lumină.

În anul următor, Palama răspunde cu trei tratate corespunzătoare cu următoarele titluri:

1. Primul tratat, dintre cele întâi, pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, în ce măsură şi până la ce grad este folositoare îndeletnicirea cu ştiinţele. Arată aici că ştiinţa nu-L poate descoperi pe Dumnezeu ci ea este o treaptă către credinţă, de aceea filozofia elenă este inferioară Revelaţiei.

2. Al doilea tratat, pentru cei ce voiesc să concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos să încerce a-şi ţine mintea înăuntru trupului.

Sfătuieşte ca în timpul rugăciunii, mintea să fie închisă în organul conducător, în locaşul harului, în locul cel mai dinlăuntru trupului, adică în inimă, cea care cârmuieşte tot organismul, pentru ca rugăciunea şi unirea cu Dumnezeu să fie totală.

3. Al treilea tratat, despre lumină şi luminarea dumnezeiască, despre sfânta fericire despre desăvârşirea cea întru Hristos.

Respinge afirmaţia că această lumină este fiinţă dumnezeiască în sine. Ea este o energie necreată ce izvorăşte din Dumnezeu şi, deşi se află în unirea absolută cu El, se împărtăşeşte omului numai după măsura lui de a percepe, fără de esenţă să se împărtăşească în întregime. Ele nu trebuie amestecate nici despărţite.

Văzând răspunsurile lui Palama, Varlaam cuprins de teamă, a retuşat câte ceva din scrierile sale, a eliminat apelativul de „omfalopsihi” adresat isihaştilor şi a redactat cele trei tratate ale sale într-o nouă formă.

Palama răspunde cu alte trei tratate, în care-i menţionează pe Varlaam şi socotind că este ultima fază a atacurilor acestuia, le intitulează pe ale sale Cele din urmă. Ele apar în anul 1339 pe când Varlaam era la Avignon ca sol al împăratului la papă.

La întoarcere, în timpul opririi în Italia, Varlaam alcătuieşte al doilea rând de trei tratate contra isihaştilor, întitulate de astă dată Contra masalienilor (bogomililor), dintre care unii se strecurasem printre isihaşti , repetând continuu rugăciunea Tatăl nostru şi pretinzând că văd esenţa dumnezeiască.

Întors din apus în oct. 1340, Varlaam merge la Constantinopol unde vine la sinod pentru condamnarea isihaştilor.

Palama merge la Athos cu Isidor şi alcătuieşte Tomul aghioritic, semnat de căpeteniile monahismului atonit, reprezentând aderarea Sfântului Munte la palamism, tomul aprobat de episcopul Iacob de Ierisos în 1341.

În 1341, Palama răspunde noilor acuzaţii ale lui Varlaam, cu alte trei tratate intitulate:

1. Respingerea absurdităţilor ce rezultă din scrierile filozofului Varlaam, despre îndumnezeire.
2. Lista absurdităţilor ce rezultă din premisele filozofului Varlaam.
3. Lista absurdităţilor ce rezultă din concluziile filozofului Varlaam.

Varlaam întreba ce este lumina accesibilă rugătorului, ceva creat sau necreat ?

Dacă este creată, este ceva occidental şi fără valoare deosebită. Dacă este necreată, atunci se identifică cu Dumnezeu şi în acest sens lumina nu poate fi văzută, deci este o iluzie.

Palama afirmă că nu este cu neputinţă vederea luminii dumnezeieşti, ea fiind numai o lucrare dumnezeiască, emanată din Dumnezeu, dar nu identică cu fiinţa Lui.

Palama face distincţie între fiinţa sau esenţa lui Dumnezeu care este inaccesibilă oricărei creaturi, îngeri sau oameni, şi lucrările sau energiile devine necreate, prin care Dumnezeu comunică permanent cu lumea, lucrări pe care oamenii le pot cunoaşte (bunătatea, dreptatea, harul, lucrarea). Lumina de pe Tabor este o energie divină necreată care poate fi cunoscută, în condiţii excepţionale, de rugători. Această lumină este o emanaţie veşnică divinităţii, care face legătura între lumea imanentă şi divinitatea transcendentă, între veşnicie şi vremelnicie nu este o prăpastie, ci o comunicare prin aceste lucrări ale dumnezeirii.

Poziţia lui Varlaam este caracteristică Apusului raţionalist, spiritului scolastic, care menţine distanta între divin şi uman; cea a lui Palama este caracteristică religiozităţii răsăritene, având pe deplin sentimentul comuniunii dintre cele două lumi.

Datorită proporţiilor disputei, în iulie 1341 se tine sinodul de la Constantinopol, primul sinod palamit. De fapt până în 1369, când Palama va fi canonizat, se vor tine la Constantinopol 8 sinoade locale legate de palamism. Cu toate că patriarhul ecumenic, Ioan Calecas este adversar al palamismului, teologia Sfântului Grigorie Palama a triumfat, însuşi faptul că Patriarhul a ezitat să dea un tomos arată acest lucru.

Problema principală a sinodului din iunie 1341 de la Constantinopol a fost aceea a raportului dintre fiinţa necreată şi neîmpărtăşibilă a lui Dumnezeu şi lucrările sau energiile divine necreate, prin care omul poate stabili un raport personal cu Sfânta Treime.

Folosindu-se frecvent de mărturiile Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Palama arată necesitatea diferenţierii între „ousia – fiinţă” şi „energhia – lucrare”, fără a le despărţi una de alta. Fiinţa lui Dumnezeu nu se poate împărtăşi şi vedea; lucrările sale însă se împărtăşesc (harul) sau se văd (lumina), în stare extatică. Sfinţii Părinţi învaţă acelaşi lucru. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare zice: „Duhul Sfânt după fiinţă este neapropiat, dar cu puterea toate le umple”. Sau „Iar noi spunem că cunoaştem pe Dumnezeu din lucrări, de fiinţă însă nu ne putem apropia. Lucrările Lui coboară în noi, dar fiinţa rămâne neapropiată”. Iar Sfântul Atanasie cel Mare afirmă că „Nici un om nu poate vedea fiinţa lui Dumnezeu descoperită”.

Biruinţa Sfântului Grigorie Palama a fost evidentă în 1341. Varlaam vine ruşinat în Italia, trece la catolicism, iar în 1342 este ales episcop de Gorace, continuând atacurile contra lui Palama şi împotriva Ortodoxiei.

B) A doua fază a disputei palamite îl are ca protagonist pe Grigore Achindinos, ucenicul lui Varlaam.

La câteva luni, în octombrie 1341, la cererea partizanilor lui Palama, care începuseră să fie atacaţi de Achindinos, un nou sinod condus de patriarhul ecumenic Ioan Calecas, a dat un „Tomos sinodal” despre dezaprobarea lui Varlaam în iunie 1341. La sinodul din octombrie 1341 Achindinos a trebuit să se prezinte cu aderenţi noi pentru a-şi expune poziţia. Sinodul l-a dezaprobat.

Achindinos acuza pe Palama şi pe cei cu el că sunt susţinătorii lui Ioan VI Cantacuzino, demis în octombrie 1341 de împărăteasa văduvă Ana de Savoia. Acest fapt va determina închiderea lui Palama în primăvara anului 1343 până în 1347. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu şase ierarhi adepţi ai săi. Dar în 1347 împărăteasa, pentru a da satisfacţie poporului şi monahilor, renunţă la susţinerea patriarhului Calecas şi a lui Achindinos, care fusese hirotonit diacon de Calecas.

În sinodul de la Constantinopol din 1347 patriarhul Calecas este dispus, Achindinos – condamnat, iar învăţătura Sfântului Grigore Palama reconfirmată, înainte ca Tomosul să fie semnat, împăratul Ioan VI Cantacuzino intră în oraş. Devenit împărat, eliberează pe Palama şi pe cei 6 ucenici ai săi. Isidor devine patriarh ecumenic, iar acesta îl hirotoniseşte pe Grigorie Palama ca arhiepiscop al Tesalonicului.

În timpul polemicii cu Achindinos, Palama a alcătuit următoarele scrieri:

1. Apologia mai pe larg despre lucrările dumnezeieşti şi despre împărtăşirea din ele.

2. La ce se referă unitatea în dumnezeire şi la ce deosebirile.

3. Dialogul ortodoxului cu varlaamitul.

4. Dialogul lui Teofanes cu Testimos.

5. Antiretic împotriva lui Achindinos în 1342.

6. Al doilea antiretic din 1342.

7. Varlaam şi Achindinos sunt cei doi care taie greşit şi fără credinţă dumnezeirea cea una în două.

8. Epistola către Arsenie Studitul.

9. Epistola către Damian Filozoful.

10. Antireticul III, IV şi V, în 1343.

11. Epistola către Atanasie al Cizicului, în 1344.

12. Antireticul VI-VII, 1346.

Interesant de semnalizat faptul că, dacă în polemica cu Varlaam s-a pornit de la lumina necreată a lui Dumnezeu şi s-a ajuns la dezbaterea raportului dintre fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, disputa cu Achindinos a parcurs calea inversă, dar cu acelaşi rezultat.

În urma scrierilor amintite, precum şi sub presiunea monahilor palamiţi, care deveniseră o forţă şi din punct de vedere numeric, Achindinos este nevoit să se recunoască înfrânt.

C) Faza a III-a a disputei palamite.

Locul lui Achindinos în disputa cu Palama va fi luat de filozoful Nichifor Gregoras. Fire slabă şi ezitantă, Gregoras a încercat prin tatonări prelungite să împiedice o confruntare directă şi publică cu Palama, dar în final a cerut lui Ioan VI Cantacuzino să convoace un sinod, care s-a deschis la Constantinopol, în sala palatului Vlaherne, la 27 mai 1351.

Gregoras avea de partea sa pe Matei al Efesului, Iosif de Ganulus şi pe mitropolitul Tirului. El îl acuza pe Palama de o afirmaţie pe care acesta n-o făcuse, cum că trupul lui Hristos s-a prefăcut după esenţă în lumină şi a devenit prin esenţă nemuritor. Palama a susţinut deosebirea dintre fiinţă şi lucrările lui Dumnezeu, referindu-se la sinodul VI ecumenic. Au avut loc patru şedinţe dincolo de eschivări, Gregoras şi ai lui au fost nevoiţi să recunoască netemeinicia afirmaţiilor lor. Matei al Efesului şi Iosif de Ganulus în sinodul din 1341 au fost depuşi.

Palama a precizat că folosirea termenului „θεωσις” (dumnezeire) pentru fiecare lucrare divină nu a fost făcută în diteist sau pentru a afirma un dumnezeu compus, ci pentru explicitatea dreptei credinţe.

Sinodul a răspuns, cu locuri din Sfinţii Părinţi, că există o deosebire între fiinţa şi lucrarea dumnezeiască şi că lucrarea este necreată, că fiinţa dumnezeiască este superioară lucrării în calitate de izvor al ei, că ne împărtăşim, nu din fiinţă, ci din lucrare şi că numele dumnezeirii se poate da şi lucrării, fără a se vorbi de două dumnezeiri.

În august 1351 a fost redactat Tomosul sinodal, iar lui Grigorie i s-a prezis domiciliu forţat la mănăstirea Horas.

După sinodul din 1351 Palama a plecat la Salonic, dar, nefiind primit de Ioan V Paleologul, care-l socotea omul lui Cancacuzino, vine la Athos. Împăcându-se cei doi împăraţi, îşi recâştigă scaunul de arhiepiscop, în 1353 este bolnav; dar refăcut parţial, este trimis de Ioan V Paleologul la Constantinopol pentru a-l împăca din nou cu Cantacuzino. Pe drum corabia este capturată de turci şi ajunge prizonier. Din acest exil de la Brussa şi Niceea, datează două epistole – una către Biserica sa. După un an este eliberat. Vine la Constantinopol, găseşte pe Ioan V Paleologul, care biruie în luptă pe Ioan VI Cantacuzino, îl obligase să intre în mănăstire.

În 1356 Gregoras este eliberat de Ioan V şi se redeschid discuţiile. Palama este nevoit să mai scrie la Tesalonic 4 tratate şi o ultimă mărturisire de credinţă ca testament al său, apoi încă două tratate despre purcederea Sfântului Duh, împotriva doctrinei catolice, motiv pentru care, până nu demult, Sfântul Grigorie Palama a fost una din figurile cele mai denigrate de istoricii catolici.

Palama a murit la 13 noiembrie 1359. Biserica Ortodoxă l-a canonizat la sinodul de la Constantinopol în 1368, convocat de patriarhul Pilotei Kokkinos, ucenic şi biograf al său, sinod la care a fost condamnat călugărul achindinist Prohor Kidones, traducătorul în greceşte al Toma d’Aquino.

Sfântul Grigorie Palama, cel care a fundamentat teologic mişcarea isihastă, rămâne una din figurile cele mai de seamă ale spiritualităţii răsăritene.

Sfântul Grigorie a mai scris:

Scrisori omiletice:

– Omiliar – o colecţie de 61 de omilii

– Panegiric la Petru Atonitul

Scrieri ascetice-mistice:

– 250 de capete fizice, etice şi teologice

Scrieri Exegetice:

– Comentarii la Decalog

Rugăciuni şi Scrisori.

Concretizări asupra disputei isihaste

Promotorul controversei cunoscute în istoria Bisericii sub numele de „disputa isihastă” a fost călugărul Varlaam din Calabria (după unii cercetători – ortodox, după alţii – catolic convertit la ortodoxie sau unit), care, venind în Răsărit, a luat contact cu isihasmul, pe care, neînţelegându-l, a început să-l combată şi să apostrofeze pe călugării care practicau rugăciunea mintii, în această situaţie călugării au apelat la Sf. Grigorie Palama – teolog cunoscut al timpului – şi astfel a început o aprigă dispută teologică din care au rezultat însemnate tratate de teologie scrise de Sf. Grigorie.

Sf. Grigorie s-a oprit mai întâi asupra afirmaţiei lui Varlaam cum că lumina este creată şi materială, învăţând că lumina taborică, cât şi cea văzută de cei drepţi aceasta este necreată şi eternă. Aceasta este tematica principală a primei triade scrise de Sf. Grigore, dezvoltată în special în cel de-al doilea tratat, primul tratat fiind îndreptat împotriva afirmaţiei că numai ştiinţele conduc la cunoştinţa de Dumnezeu, iar al doilea ocupându-se cu metoda practicii isihaste.

Faptul că Varlaam a răspuns acestor prime tratate, combătând în continuare isihasmul, dar nu atât de dur, a determinat pe Sf. Grigorie să întocmească o a doua triadă, având acum mai mult timp pentru a cerceta lucrările lui Varlaam, tematica tratatelor fiind aceeaşi ca şi a celor din prima triadă. De data aceasta Sf. Grigore îl numeşte pe Varlaam ca adversar şi ne furnizează o serie de citate din scrierile lui pe care le combate. Cele trei mari teme sunt:

– valoarea ştiinţei pentru mântuire – contestată de Palama;

– valoarea rugăciunii şi a rugăciunii mintale – nesocotite de Varlaam;

– caracterul luminii – considerată de Varlaam ca viziune diavolească, ceva creat, iar Sf. Grigorie – dumnezeiască, necreată şi eternă.

Între timp Varlaam a plecat în Occident, revenind pe la anul 1339, când publică o nouă scriere contra isihaştilor intitulată „Contra masalienilor”, lucrare concepută în urma contactelor cu catolicii, după cum afirmă Sf. Grigorie, afirmând pe baza scolasticii nedeosebirea între fiinţa şi lucrările (energiile) lui Dumnezeu. Acest lucru l-a determinat pe Sf. Grigorie să întocmească a treia triadă. Disputa se anexează acum asupra elementelor esenţiale ale acestei controverse:

– ce este lumina dumnezeiască

– despre lucrările dumnezeieşti şi raportul lor cu fiinţa divină

Vorbind despre har, Sf. Grigorie îl condamnă pe Varlaam care afirmă

că harul este creat, e o aptitudine pur naturală şi deci omul nu primeşte harul Sf. Duh de la Fiul, ci însuşi ipostasul Lui, adică tocmai ce învaţă catolicii prin Filioque. Sf. Grigorie învaţă că ceea ce se varsă peste noi prin Fiul nu este ipostasul Duhului Sfânt, ci harul dumnezeiesc care este necreat.

Duhul Sfânt este cel care revarsă harul. El este deci mai presus de har şi lucrarea Sa (adică lucrarea harului) nu numai pentru că este cauza a lui, ci şi pentru că darul este numai o părticică, primitorul necuprinzând toată lucrarea dumnezeiască.

(Darurile sunt diferite – harul este unul – darurile sunt lucrarea harului în fiecare om).

Prin urmare, Dumnezeu este mai presus de lumină şi viata necreată, acestea emanând din Fiinţa divină, dar necuprinzând-o.

Lumina taborică, spune Sf. Grigorie Palama, nu este o lumină sensibilă, ci e însuşi slava lui Dumnezeu, pe care o vor vedea Sfinţii şi în viata viitoare. Varlaam afirmă că această lumină a fost sensibilă, trecătoare şi e numită „dumnezeire” fiind doar simbol al dumnezeirii, la care Sf. Grigorie arată că nu poate fi aşa, deoarece această lumină o vor vedea sfinţii în viata viitoare, când nu se mai vorbeşte de simbol, ceea ce e specific numai vieţii acesteia.

În ceea ce priveşte lucrarea lui Dumnezeu în lume, după Varlaam, Dumnezeu se împărtăşeşte în toate lucrurile Sale direct, în fiinţa Sa, deci creaţia se împărtăşeşte de fiinţa divină. Sf. Grigore combătându-1, spune că între fiinţa neîmpărtăşibilă a lui Dumnezeu şi lucruri, există relaţia că lucrurile se împărtăşesc de paradigmele din mintea dumnezeiască, care depăşesc totuşi lucrurile. Deoarece Dumnezeu e fiinţă a lucrurilor şi viată a celor vii, El e cugetat şi împărtăşit de ele. Dumnezeu este neîmpărtăşit ca fiinţă divină, dar este împărtăşit ca putere şi lucrare.

În timp ce Sf. Grigorie compunea o a treia triadă a mers de la Tesalonic la Athos, unde a compus „lomul aghioritic” semnat de căpeteniile monahilor în frunte cu protosul – Tomos îndreptat împotriva lui Varlaam şi preia învăţătura Sf. Grigorie despre har, lucrări şi lumina taborică.

Călugării de la Tesalonic subscriu şi un tomos asemănător, pe care îl trimit patriarhului, între timp Varlaam revine la Constantinopol ca să-şi justifice învăţătura. De partea lui Palama acţionează Achindinos, care obţine o altă scrisoare de la patriarhul Ioan Calecas către Palama, în care îl invită în termeni eleganţi să vină la Constantinopol.

Sf. Grigorie trimite o scrisoare lui Achindinos, în care arată greşelile lui Varlaam şi îl îndeamnă pe acesta să rămână fidel tradiţiei patristice, simţind o oscilaţie în atitudinea lui. Şi cere, de asemeni, să procure toate scrisorile lui Varlaam şi să-l tină pe acesta în Constantinopol în vederea unei întrevederi directe.

Sf. Grigorie a venit în Constantinopol şi în nenumărate rânduri a avut întrevederi cu ierarhi, arătând greşelile lui Varlaam. Sinodul ţinut în 11 iunie 1341 a fost considerat de partida achindistă, că s-a ocupat numai de rugăciunea mintii, pe când partida palamistă admite condamnarea întregii învăţături a lui Varlaam. Adevărul este că sinodul n-a redactat nici un tomos, deoarece Varlaam şi-a retractat acuzele aduse isihasmului. Deoarece după sinod Varlaam a fugit în Occident, iar ideile sale au fost preluate de Achindinos. A fost necesar un nou sinod (iulie-august 1341), care a dat un tomos dezaprobând învăţăturile lui Varlaam, tomos care, se pare, a fost semnat de patriarhul Ioan Calecas şi achindinişti sub presiunea lui Ioan Cantacuzino.

După sinod, patriarhul Ioan Calecas lansează o enciclică prin care interzice tuturor să prezinte autorităţilor bisericeşti vreo scriere a lui Varlaam, pe motiv că acesta a fost condamnat de sinod. Varlaam va fugi în Occident.

Curând după sinod moare împăratul Andronic al III-lea, iar partida achindinistă începe din nou să se agite, conducător avându-1 pe Grigore Achindinos, fost elev al lui Varlaam, dar la început admirator al Sf. Grigorie Palama şi al isihasmului. Disputa are acum ca temă principală raportul dintre fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, Achindin considerând că partida palamită şi-a pierdut suportul prin înlăturarea lui Cantacuzino şi bazându-se pe sprijinul patriarhului Ioan Calecas, începe o nouă acţiune antiisihastă. Sf. Grigore mâhnit de intrigi şi de implicaţiile politice, de asupra cărora s-a menţinut tot timpul, se retrage în mănăstirea Sf. Arhangheli. Aici pregăteşte primele atacuri scrise împotriva lui Achindinos. Patriarhul caută să-l implice din nou în disputa politică, fapt pentru care Palama pleacă la Heracleea. Aceasta a făcut să fie acuzai de patriarhul Ioan Calecas, Achindinos şi patriarhul Ignatie al Antiohiei că a refuzat că participe la sinod. După 4 luni este adus în Constantinopol şi întemniţat într-o mănăstire.

Disputa cu Achindinos se desfăşoară mai întâi în jurul acuzaţiei de diteism a lui Palama, Achindinos pledând pentru o absolută simplitate a lui Dumnezeu, la care Palama răspunde că strălucirea fiinţei dumnezeieşti nu împiedică să fie o dumnezeire unică şi simplă.

Natura fără putere şi lucrare nu poate exista, aşa cum nici putere şi lucrare fără fiinţă. Lucrarea este manifestarea puterii intrinseci. Chiar dacă se deosebeşte lucrarea dumnezeiască de fiinţa dumnezeiască, atât în lucrarea, cât şi în fiinţă este o singură dumnezeire şi simplă. Fiinţa e izvor, lucrarea e emanaţie din El. Deosebirea între fiinţă şi lucrări se reduce la aceea că fiinţa e cauză sau izvor, iar lucrările sunt efectele cauzei, emanaţii nedespărţite de ea. O astfel de deosebire există şi între Tatăl şi celelalte două persoane, fără ca de aici să rezulte că Dumnezeu este compus. Deosebirea este că lucrările sunt din fiinţă, dar fiinţa nu e din lucrări. Iar deosebirea este reala.

Achindinos învaţă sau un Dumnezeu fără lucrări sau lucrare simplă. Sf. Grigore dimpotrivă arată că nu există fiinţă fără putere şi lucrarea şi nici lucrarea suspendată în vid nu poate fi imaginată.

Polemica între cei doi continuă cu învăţătura despre har, pe care Sf. Grigorie îl consideră necreat şi etern, fără a fi însă fiinţa lui Dumnezeu. Există şi har creat – darul dar oamenilor – dar harul necreat este strălucirea naturii dumnezeieşti, pe care o văd sfinţii. Aceasta e necreată.

Odată cu ocuparea tronului imperial de Ioan Cantacuzino, Achindinos îşi încetează polemica, fiind unul dintre partizanii partidei anti-Cantacuzino. A şi murit la scurt timp, ideile sale fiind preluate de Nichifor Gregoras şi astfel iniţiindu-se o nouă dispută cu Sf. Grigorie. Împăratul invită pe Gregoras la o discuţie în urma căreia patriarhul Isidor aminteşte de imnurile compuse de el, dând posibilitatea unei împăcări. Gregoras a considerat acest lucru ca o acceptare a ideilor sale. În urma unei discuţii cu Palama, Gregoras a renunţat o vreme la polemica sa. În anul 1350 moare patriarhul Isidor şi este ales Calist, ucenic al Sf. Grigorie Sinaitul, adept al isihasmului. Deoarece adepţii lui Achindinos nu s-au liniştit, a fost convocat un sinod la 27 mai 1351, sinod care nu poate fi considerat ecumenic, mare parte din ierarhii ortodocşi fiind sub stăpânire turcească. Sinodul a avut momente tensionante, hotărând că învăţătura Sf. Grigorie este corectă şi în conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, iar achindiniştii sunt condamnaţi, interzicându-li-se să mai scrie împotriva isihasmului. Gregoras nu a încetat de a-l apostrofa pe Sf. Grigorie. Sf.Grigorie îşi reia în final scaunul episcopal din Tesalonic. Intre timp a mai avut unele discuţii cu Gregoras, ceea ce nu a schimbat hotărârile sinodului din 1351. Cu aceasta a luat sfârşit aşa-numita dispută isihastă, care a durat aproape 3 decenii, provocând multe tulburări în Biserică.

____________________________________________________________

Bibliografie generală:

1. *** Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 6-8 (conţin viata şi învăţăturile duhovniceşti ale Sf. Simeon Noul Teolog, Cuv. Nichita Stithatul, Cuv. Nichifor din Singurătate, Teolipt al Flidelfiei, Grigore Sinaitul, Grigore Palama ş.a.), trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas. Buc. 1997-2002;

2. Băbuş Emil, Pr. Dr., Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, 2003;

3. John Meyendorf, Introducere în Teologia Patristică, 3 vol, în l.rusă, trad. Din engleză de Larisa Vololhonskaia;

4. Kiprian Kern, Arhimandrit, Antropologia Sf. Grigore Palama, 1. rusă, Ed. Palomnik, Moscova, 1996

5. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof., Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova 1991

6. Idem, Viaţa şi opera Sf. Grigore Palama, Ed. Scripta 1993

Comentariile sunt închise.